Chimia şi viaţa

Chimia poate fi distractivă, ştiaţi? Şi e minunat dacă nu rămâne în mintea copiilor doar ca o materie obligatorie la şcoală – şi în niciun caz drept o materie plictisitoare.

Pentru asta, trebuie să le antrenăm curiozitatea zi de zi. Curiozitatea ştiinţifică, despre care v-am povestit şi în De ce?, este cel mai important ingredient în devenirea şcolară a copiilor noştri. Vă voi spune mai întâi o povestioară despre un mic-dejun de weekend, apoi o să vă dau câteva sugestii de… joacă.

În acest weekend, într-o dimineaţă, la micul dejun, fiul meu nu a găsit altceva mai bun de făcut în timp ce mesteca (da, pe jumătate plictisit) decât să citească eticheta apei îmbuteliate care se afla pe masă, în faţa lui. O sticlă mare, cu o etichetă pe măsură. Plină-ochi de informaţii, dar scrise atât de mic, încât i-a atras privirile direct tabelul conţinutului de minerale şi oligolemente. Aşa că am avut o discuţie lungă, condimentată cu concursuri – hai să vedem, zice el, dacă ştii ce e în tabel, iar eu am zis, fără greş, calciu şi magneziu, apoi siliciu şi zinc, greşindu-le pe următoarele. Ce a urmat a fost prima lui lecţie de chimie.

Dar despre chimie putem vorbi şi când prăjim ouă, când facem floricele de porumb – sau fierbem apa, când sărăm o mâncare, când amestecăm pigment în lavabilă, să o colorăm. Putem începe cu discuţii despre rolul chimiei în lumea în care trăim şi să continuăm cu jocurile din seria Laboratorul de chimie, adresate copiilor cu vârsta peste 8 ani: Laboratorul de chimie, un joc cu 75 de experimente şi un joc cu 150 de experimente, un minilaborator de chimie. Şi un joc pe o temă apropiată de universul Harry Potter – Chimie şi magie.

https://www.deajoaca.ro/produse?c=CHIMIE&1350b6fc26d122ba739d71631387ebd5=d57297b1237a84cc2eb3f45c6fc0f6a6

De ce?

Cea mai preţioasă întrebare a copilului este DE CE?

Şi chiar dacă nu avem mereu vreme sau dispoziţie să le răspundem copiilor la întrebările lor, trebuie să nu le tăiem aripile când ne întreabă de ce.

De ce e deschiderea către lume – este curiozitate în stare pură, dar mai e ceva. Când copilul ne întreabă de ce, admite că nu ştie şi că aşteaptă de la noi cunoaştere. Mare, mică, nu contează.

„De ce au păsările aripi?” e diferit mult de „de ce nu pot primi două bomboane ci doar una?” Şi din răspunsurile noastre copiii vor înţelege când e vorba de cunoaştere şi când e vorba de reguli.

Iar cunoaşterea… zeci şi sute de întrebări, care mai de care mai trăznite, lucruri la care poate că noi nu ne-am gândit niciodată (ca adulţi). De ce zboară păsările, de ce arde focul, de ce e cerul albastru, de ce cădem în jos şi nu în sus, de ce mai întâi vedem fulgerul şi abia apoi îl auzim, de ce…

Se spune că bazele curiozităţii faţă de cunoaştere şi ştiinţă se pun în copilărie. Şi ştiţi ce e cel mai frumos? Că atunci când îi luăm în serios şi le răspundem „de-adevăratelea”, reevaluăm şi noi lumea, ne reamintim lucruri care păreau uitate sau pierdute şi retrăim magia copilăriei.

Ziua Copilului

Când Ziua Copilului a devenit zi liberă – printre zilele libere oficiale acordate de stat -, eu, una, am simțit-o ca pe o victorie.

Deja băiatul meu avea 8 ani și jumătate, pierdusem câteva zile ale copilului de-ale lui, cu munca – bineînțeles, cu excepția celor care se nimeriseră să fie în weekend – și-mi propusesem să nu mai pierd și altele. Imaginea mea despre cum trebuia petrecută această zi cuprindea neapărat concurs de biciclete și desenat cu cretă pe asfalt. De concurs se ocupa primăria orășelului în care locuiam, un oraș cu o stradă lungă în linie dreaptă, perfectă pentru concursul celor mici și cu tradiție în astfel de concursuri. Despre cretă… mai bine să nu mai vorbim, nostalgia mea față de zecile de desene de pe asfalt din copilărie este greu de explicat azi.

Anul acesta va fi un an special – ultimele luni ne-au făcut să ne reevaluăm relația cu timpul, cu copiii noștri, cu copilăria. Nu știu ce voi face cu copilul meu, cu siguranță va fi ceva special, însă mi-aș dori să știu ce credeți voi, ce nostalgii aveți și ce ați învățat în ultimele luni.

Pentru că Ziua Copilului este ziua copilăriei și nu este doar despre cadouri. Deși este și despre cadouri.

Vârsta recomandată: 3+

Vârstele de pe ambalaje: de câte ori nu ne-am întrebat dacă cifra aceea de pe cutie are vreo însemnătate reală sau e doar o chestie de marketing? Sau nu cumva jucăriile pot fi folosite la orice vârstă? Unii părinţi chiar cred că nu contează decât ca copilului să-i placă, pe când alţii tind să le ofere sau cumpere copiilor jucării pentru vârste evident mai mari, pentru a-i stimula să se dezvolte cognitiv şi intelectual mai… repede.

După cum scrie şi pe ambalaj – există reglementări în acest sens şi este bine că e aşa -, jucăriile sunt destinate unor vârste, iar aceste vârste nu sunt alese doar din motive de siguranţă a copilului (probabil aţi remarcat cum 3+ ani apare pe mai toate ambalajele – la fel ca omniprezenta precizare despre părţile mici care pot fi înghiţite), ci de etapele de dezvoltare psihologică şi intelectuală a copilului.

Dacă facem greşeala de a-i prezenta o jucărie educativă cu mult înaintea vârstei la care o poate folosi în scopul în care a fost creată, copilul va fi frustrat că nu înţelege ce „face” jucăria respectivă. Există şi excepţii, dar cel mai probabil, dacă un copil de 2 ani are printre jucăriile la care are acces continuu şi unele care ar fi potrivite pentru 6 sau 7 ani, le va folosi tot pentru a le roade sau aşeza unele peste altele – activităţi tipice la acea vârstă. Şi îşi va toci curiozitatea faţă de acestea înainte de a putea ajunge să le folosească.

Însă frustrarea cea mare a copilului la contactul cu jucăria care este pentru o vârstă evident mai mare va proveni din neînţelegerea aşteptărilor noastre de la el: ce vrea mami şi de ce mă simt neputiincios în faţa zâmbetului ei plin de speranţă cu care aşteaptă ca eu să mă joc inteligent?

Şi atunci poate că ar fi mai bine să căutăm informaţii despre etapele de dezvoltare – să fim acel părinte informat care înţelege nevoile reale ale copilului şi-l poate sprijini în dezvoltare. Să căutăm, apoi, jucăriile potrivite vârstei biologice a copilului sau, dacă observăm că se dezvoltă mai repede, să evaluăm corect nivelul jucăriilor pe care i le oferim. Iar când primeşte cadouri care poate ar fi potrivite la alte vârste… ei bine, în casă există întotdeauna un colţişor unde le putem ţine până vor fi „wow” pentru ei.

„Am păţit asta cu un telefon vorbitor, care comunica sonor, sub formă de mesaje stimulative - Bravo, ai reuşit! Nu-i nimic, o luăm de la capăt! - cu copilul când acesta apăsa corect sau greşit pe tastele corespunzătoare cifrelor pe care vocea din telefon le sugera. Fiul meu îl primise la aniversarea de un an şi l-a tot trecut dintr-o cutie cu jucării în alta, refuzând să se joace cu el până pe la... 6 ani, când deja ştia majoritatea cifrelor - după aspect şi sunet. Atunci l-a redescoperit, dar era cam târziu. Aşa că a fost de acord să-l dăm unei prietene care avea o fată de 4 ani. Chiar el a spus, pentru ea nu e prea târziu, că acum învaţă cifrele.”

Jucăriile şi stimularea senzorială

Curentele educaționale alternative prind tot mai mult în România, în ultimii ani, în măsura în care învăţământul actual pare a-şi fi atins limitele. În special pentru educația timpurie, părinții din România sunt atrași de noile curente din pedagogie, dar şi dinspre alte domenii (aţi auzit de agilitate?), încercând să suplinească prin cursuri suplimentare, dar şi prin alegerea modului de petrecere a timpului liber împreună cu copilul, prin jocurile şi jucăriile pe care aleg să le ofere copiilor, acele lucruri pe care şcoala nu le oferă.

Oferta de jocuri şi jucării educaţionale s-a diversificat extraordinar de mult, aşa că avem de unde alege. Dar ce alegem? Şi, mai ales, cum?

Unii părinţi cumpără des copilului jucărioare ieftine, colorate şi care fac singure tot (sau nu fac nimic). Copilul nu are de făcut decât să se uite cum jucărioara, odată apăsat butonul, cântă, se mişcă, sare… Specialiştii în educaţie consideră că acestea nu antrenează nici dezvoltarea unor abilităţi, nici dorinţa de cunoaştere, ci favorizează pasivitatea; ele „distrează” copilul, aşa cum emisiunile ieftine de la televizor ne distrează fără să ne ofere nimic altceva.

Însă există şi altfel de jucării. Jucării care stimulează creativitatea, care îl pun pe copil în postura de co-producător al poveştii sau universului în care se imersează. Jucării care îi mijlocesc observaţii pre-ştiinţifice, care îl ajută să înţeleagă lumea sau să capete curajul de a explora mai departe.

Ce este mai important este că, programatic, ele oferă o sub-stimulare senzorială: sunt produse durabile, frumoase, realizate din materiale pe cât posibil ecologice – multe dintre ele din lemn, vopsite manual, dar care nu „ţipă” la copil pentru a-i atrage atenţia. Nu ţipă nici prin culori, nici prin forme sau milioane de funcţii, nici prin sunetul din difuzoarele disimulate pe toate părţile.

Ca să înţelegem ce este această sub-stimulare senzorială, ar trebui în primul rând să ne amintim care sunt cele mai enervante jucării pe care le-au primit vreodată copiii noştri. Exaaact, jucăriile din plastic de proastă calitate, în nuanţe care nu se întâlnesc în natură (roz şi nuanţe fosforescente) şi care, când sunt atinse, emit melodii ţipătoare, la un volum aproape insuportabil pentru urechea educată cu muzică de calitate.

Ei bine, printre tendinţele recente în materie de jucării se află cele care oferă o sub-stimulare senzorială, pornind de la convingerea că un copil va învăţa mai multe manevrând o jucărie mai simplă (se ştie că, în lipsa jucăriilor, copiii îşi fac singuri jocuri, se distrează singuri), o jucărie ale cărei culori nu-ţi iau ochii şi care nu te agresează sonor de fiecare dată când este atinsă. Mai puţină stimulare auditivă, un accent ceva mai puternic pe simţul tactil (vezi jocurile create conform metodei Montessori, cu suprafeţe de texturi diferite, care pot fi simţite cu mâinile).

La întrebarea „de ce acest accent pe simţul tactil?” vă voi răspunde într-un articol viitor.

Despre educaţia prin artă

Cum staţi cu… arta? La şcoală, orele de educaţie plastică se fac defectuos – asta în cazul în care se fac. Pentru că ne-am mutat de câteva ori de când a început fiul meu şcoala, am avut ocazia să aud despre trei dintre învăţătoarele lui următorul răspuns, la întrebarea mea, Ce aţi făcut azi la Arte vizuale şi plastice? (Bine, eu îl întrebam „Ce aţi făcut la AVAP”, de fapt). Răspunsul neliniştitor, pe care l-am auzit de vreo 20 de ori în primii săi 4 ani de şcoală primară, a fost: Nu am făcut, că a zis Doamna că s-a supărat pe noi, aşa că am făcut tot matematică. Şi ştiţi ceva – nu era aceeaşi doamnă. E vorba de trei din cele patru doamne pe care le-a avut în oraşe diferite, şcoli diferite.

Răspunsul şi mai trist – l-am auzit o singură dată: Doamna ne-a pedepsit pentru că doi copii au vorbit şi nu am mai făcut ora de AVAP.

Am încercat, cu mintea mea de cercetător, să aflu ce se întâmplă. Pentru că, lucrând în învăţământ, doamnele aveau încredere în mine cât să discutăm ca două colege, nu din relaţia părinte-învăţător, am aflat că, invariabil, AVAP-ul nu este important, că matematica e importantă, că doamnei respective oricum nu-i place arta şi nu-i place să deseneze, că copiii oricum desenează acasă… Aceeaşi doamnă mi-a zis că ea nu are ureche muzicală, drept urmare, fiul meu nu a făcut muzică. Nici cu ea, nici cu celelalte două doamne…

Aşadar, ce facem noi, părinţii, acasă, pentru a suplini şcoala – inexistentă în această perioadă, dar şi deficitară în rest – în ceea ce priveşte educaţia artistică a copiilor noştri? Mai ales când atâtea studii arată că educaţia muzicală disciplinează şi potenţează inteligenţa aplicată asupra ştiinţelor exacte. Şi că artele plastice, desenul, pictura, reprezintă o formă de terapie, ajutând la exprimarea de sine şi crearea unor relaţii mai echilibrate cu ceilalţi?

Noi am ales educaţia multimedia destructurată, combinată cu joc. Ne uităm la o imagine, căutăm online, găsim reproduceri, meme, gif-uri, trimiteri către filme…

Pe lângă faptul că fiul meu a vizitat în ultimul an, de când stăm în Bucureşti, toate galeriile de artă – şi nu o dată -, întrucât l-am luat cu mine la vernisaje cât cuprinde, acasă discutăm tot timpul. Iar când se iveşte ocazia, eu pac!, sar cu albumul potrivit. Nu are apetit pentru a învăţa sau a sta mult să răsfoiască un album de artă, aşa că mă mulţumesc cu câte-o imagine, două, o povestioară… Însă ce am văzut că prinde la el – şi ar putea să prindă la copiii reticenţi la a învăţa lucruri acasă, mai ales dacă le sunt băgate pe gât de către părinţi – este învăţarea prin joc. Aşa că i-am cumpărat puzzle-uri cu reproduceri după opere de artă celebre, facem încercări de bandă desenată şi caricaturi după picturi sau sculpturi cunoscute şi nici nu-şi dă seama că învaţă.

De pe site-ul deajoaca.ro puteţi folosi seria Kit Creativ Atelier, unde trei picturi celebre, interiorul camerei din Arles a lui Vah Gogh, o secvenţă din capodopera Copacul vieţii, de Klimt şi portret de femeie (neintitulat) de Picasso – vă stau la dispoziţie pentru a vă juca: puzzle, desenat, pictat… Dacă aveţi un copil care vrea să înveţe doar în ritmul lui, aceasta ar fi o soluţie. Noi nu am avut-o când era el mic, produsele Ludattica sunt foarte proaspete şi foarte potrivite pentru a „umple” golurile de informaţie lăsate de şcoală, pentru a le stimula interesul faţă de artă şi a le creşte curajul de a aborda arta ca nişte bricoleuri.

Timpul liber, plictiseala și creativitatea

În toate articolele și cărțile de parenting recente, autorii se întrec în a sublinia importanța ”plictiselii” – da, plictiselii! – în coagularea creativității.

Dar oare ce legătură există între plictiseală și creativitate? Pentru că legătura dintre ”nevoi” – definite global – și creativitate o știm; celebra inventivitate a românilor în perioada comunistă era pusă adesea pe seama nevoilor pe care comerțul socialist de stat nu le putea satisface.

Ei bine, legătura aceasta este veche de când lumea și pământul, iar unii gânditori și scriitori au considerat că mama multor invenții a fost plictiseala. Adam Smith, de exemplu, părintele economiei, a descris în mai multe rânduri în opera sa, Avuția națiunilor (multe volume în care a sintetizat observațiile sale despre homo oeconomicus), modul în care au fost inventate diverse lucruri care au ușurat munca oamenilor: ba o pârghie care înlocuia munca manuală, ba altele asemenea…

Ce înseamnă acest lucru pentru noi, ca părinți? În primul rând, trebuie să ne gândim că există mai multe tipuri de parenting; modul în care va citi acest text un părinte care este adeptul folosirii la maximum a timpului și care nu admite ideea de timp liber poate fi diferit de modul în care va citi textul un părinte care crede în cutreierat pădurile, în camping și în educația prin joc și relaxare ca formă de coagulare a aptitudinilor și personalității copilului.

Abia după ce ne dăm seama cât de atașați suntem de ideea de muncă și efort continuu putem să abordăm tema timpului liber – cu adevărat liber – al copilului ca fiind fundamental în dezvoltarea sa. Și o vom aborda desenându-i limitele: timp liber nu înseamnă timpul în care copilul stă pe scaunul ergonomic, la birou, în fața laptopului sau cu telefonul în mână.

Stimulând copilul să iasă din rutina obiceiurilor școlare și chiar din rutina orelor care îi jalonează existența de elev îl ajutăm să găsească noi ”hărți” mentale, noi teritorii de explorat, interioare și exterioare, să identifice noi direcții în care își poate exersa talentele sau aptitudinile.

Dacă nu îi place să citească, o oră de leneveală răsfoind pur și simplu toate cărțile din bibliotecă – de ce nu, și din biblioteca părinților! – poate să îi stimuleze imaginația și, poate, să îl facă să găsească, totuși, o carte interesantă.

O după-amiază petrecută într-o cameră dezordonată, fără nimic altceva de făcut, îl poate aduce la concluzia că vrea să schimbe aranjamentul mobilelor, iar de aici până la un proiect de bricolaj (sau măcar până la curățenie!) nu e decât un pas.

O săptămână petrecută la țară poate să facă din copilul urban și sfios un inventator care îi va găsi bunicii un mod de a face un lucru cu mai puțin efort sau cu mai puține pagube.

Să lăsăm copiii să se plictisească – și poate își vor găsi pasiunea care să îi inspire!

De-a joaca, serios

Și iată-ne online!

Suntem DE-A JOACA – o echipă de oameni pasionați de universul copiilor și de educație, iar blogul acesta este locul unde sperăm să adunăm în jurul nostru părinți, copii și educatori.

Credem în dezvoltarea armonioasă, prin îmbinarea activităților în aer liber cu activitățile educative, unde creativitatea, imaginația și perseverența sunt folosite în mod adecvat vârstei. Prin produsele pe care vi le propunem, ne dorim să vă ajutăm, în calitate de părinți, să comunicați mai bine cu propriii copii, să îi cunoașteți mai bine și să îi ajutați să devină oameni frumoși.

Aici veți găsi articole despre educație, joacă și parenting, povești despre jocuri și jucării.

Vom avea concursuri de povestit și concursuri de jucat – dar și concursuri de creat.

Iar într-un final, sperăm că vom deveni o comunitate în jurul ideii că educația se poate realiza și frumos, prin joc – prin produsele de calitate pe care vi le propunem.